Phoenix-ul din fiecare dintre noi
Plouã. Plouã şi simt cum picãturile de ploaie mi se preling pe obraz, lãsând în urmã dâre reci, care, deşi şterse, persistã.Îmi aud bãtaia ritmicã a inimii.Simt cum sufletul meu vrea sã se trezeascã din nou la viaţã.Plouã.Aţi simţit vreodatã apãsarea unei simple picãturi de ploaie?
E ciudat cum uneori devenim pur şi simplu imuni la tot ceea ce se întâmplã în jurul nostru.Aţi avut vreodatã o dezãmãgire atât de puternica, atât de vie, încât v-aţi dat seama ca v-ar trebui un soc ca sa vã „treziţi” din acea stare?Sentimentul acela cã „ceva” în interior s-a rupt, ca nimic nu va mai fi la fel, oricât de mult o voce interioarã v-ar şopti sa incercaţi?În van.Totul pare lipsit de culoare, de sens, de viaţã, însãşi existenţa noastrã pare strict iluzorie.Ciudat.Deşi viaţa palpitã în fiecare atom din jurul tãu, ochiul tãu nu o mai percepe.Pierzi orice bucurie mãruntã, orice razã de soare care te incãlzea, orice strop de fericire care inainte iti înfrumuseţa viaţa.Cel mai rãu este sã te trezeşti şi sã-ţi dai seama ca nu mai poţi sa reînvii vreun sentiment, cã ai „uitat” sa simţi, sa trãiesti...
Ore, zile, ani de-a rândul....cât timp am pierdut, oare?Cât timp s-a scurs în cãutarea unui „dacã” ce nu a fãcut decât sã retrezeascã numeroase amintiri?Încerc sã-mi alung orice gând, cãci pentru prima oarã vreau doar sã simt, sã plâng, sã râd, sã ţip.....Vreau sã ştiu cã acel „ceva” divin încã mai existã.....Trebuie...o lacrimã trebuie sã mai curgã, cãci, atâta timp cat ea va curge, acel „ceva” va exista in continuare...
Amãrãciune?Durere?Mâhnire?Cum sã numeşti ce a rãmas?Goliciune?Nu...e un cuvânt prea rece, prea înfricoşãtor.Probabil ca pur şi simplu nu poti numi acel „ceva” din simplul motiv cã acel „ceva” nu mai existã..Nu...nu realizezi ca prea mult timp ai pierdut cãutând cuvinte, împotmolindu-te în ele şi cã ai „uitat”, în cele din urmã, sã trãieşti ceea ce ai fi putut trãi?Poate cã în asta constã cel mai mare gol al unui suflet, un gol care nu va mai putea fi umplut niciodatã, nu conteazã cât de mult ne-am dori şi am încerca.Cãci am trãi apoi mãcinati de ideea cã am fi putut mai mult, cã am fi meritat mai mult,cã strãdania nu a fost completã.... Tristeţea ne invãluie si aşa sfârşim, cu timpul, in a arunca vina pe soartã, pe necunoscut.Toate eşecurile, toate neîmplinirile noastre sunt puse într-un loc special, în suflet, pentru cã ele „n-au fost sa fie”.(Te poţi oare împotrivi destinului???). Doar orice pas, orice greşealã ne-au fost predestinate pe parcursul intregului drum...Ne agãţãm cu disperare de ideea cã noi am fost simple victime ale vieţii, ale divinului,ale sorţii, ale supranaturalului...un amalgam de noţiuni pe care nici mãcar nu le înţelegem pe de-a întregul.(Oare conteaza?!)
Ar fi, probabil, mult prea dezamãgitor sã acceptam ca înauntrul nostru se afla o forţã care ne-ar fi putut scoate oricând din impas, ne-ar fi putut ajuta oricând sã vedem lumina, sã ne schimbam noi inşine destinul.Atunci nu ar mai exista cuvinte ca „predestinare” sau „coincidenţa”.(Dar pe cine am mai învinui atunci pentru neîmplinirile noastre?)
Petrecem ore, zile, ani în şir cãutând instinctiv starea de bine, de echilibru.Cãutam in jur alte persoane care sa ne înţeleagã, sã ne compãtimeascã şi sã ne ajute sa atingem acel „necunoscut” care se numeşte echilibru.Ceea ce nu înţelegem este cã, în fond, secretul fericirii este însuşi echilibrul, pe care îl gasim doar înauntrul nostru.
Plouã.Din hainele mele picurã stropi de apa şi mi se preling pe întreg corpul.În curtea liceului e gol.E pustiu.O lacrimã îmi alunecã alene pe obraz.Şi plouã....Însã de acum ştiu cã niciodatã nu va mai ploua in sufletul meu.
