Clubul de film
Elevi fondatori:
Cristian Antofe
Maria Filat
Mihaela Tache
Profesor coordonator:
Eleonora Fojică
Descriere
Dacă ești pasionat de HBO, Cinemax sau Netflix, ori te interesează să vezi cine câștigă Oscarurile sau, pur și simplu, îți plac filmele, Clubul de cinema La Nouvelle Vague este alegerea potrivită pentru tine!
În cadrul universului cultural, filmul vine să completeze literatura sau pictura; dacă pictura este o narațiune întreruptă, filmul propune o imagine în mișcare, în devenire…
Clubul nostru se adresează tuturor celor care iubesc ecranul alb, acest ecran care separă atât de delicat realul de virtual. Inventată la sfârșitul secolului al XIX-lea, camera de filmat redă realitatea, metamorfozând-o. Dar această lume metamorfozată nu încetează să comunice cu cea reală, întreținând iluzia fecundă a realității.
Una dintre cele mai bune definiții ale filmului a fost dată de André Bazin, care îl considera o asimptotă a realității. Termenul ”asimptotă” este împrumutat din matematică și desemnează o dreaptă de care se apropie extrem de mult o linie curbă, dar fără să ajungă vreodată să coincidă.
De ce filmul se apropie atât de mult de viață, mult mai mult decât literatura și teatrul?
Fiindcă atât filmul cât și viața sunt făcute din ceea ce numim situații. Personajul este prins într-o astfel de situație faptică, în care cuvintele nu sunt decât unul din elementele ce completează tabloul. În literatură, situația e creată din cuvinte; în teatru, cuvintele o creează în primul rând. În film, cuvintele țâșnesc din situație, însoțite fiind de gesturi, de privire, de mimică, de un clătinat al capului în semn de asentiment sau de refuz… Nu e vorba doar de a respecta verosimilul, ci trebuie înțeles că aceste gesturi care se încadrează în situația deictică, subliniind-o, fac parte de asemenea din montaj. Acolo, fiecare plan trebuie să îl anunțe pe următorul, conținînd un element vizual care cere o replică de aceeași natură – vizuală. Este vorba de tehnica champ-contrechamp, care redă un dialog, în care un personaj pune o întrebare din priviri, ceea ce determină trecerea din planul personajului care intreabă în planul interlocutorului, de la care se așteaptă răspunsul.
În film, cuvintele nu sunt capitale. La origini, filmul a fost mut. Mulți cineaști au regretat sosirea cuvintelor, care, facilitând înțelegerea și sporind comercializarea, reduc dramatic expresivitatea facială și corporală! Oricum, în film, nu cuvintele trebuie să recreeze lumea! Lumea e lângă noi și camerei îi revine rolul să o redea cu un număr mai mare sau mai mic de mijloace și cu un maxim de intensitate! Ca să îl parafrazăm pe Stendhal, filmul este o cameră pe care cineastul ”o plimbă de-a lungul unui drum”, dar nu oricum, ci străduindu-se să facă drumul cât mai captivant cu putință. Pentru că și publicul e acolo, lângă ecran, filmul lui i se adresează și ”nu ai dreptul să-l plictisești”, cum remarca Johnny Depp, într-un interviu rămas celebru. Regizorul nu mai e nici el Dumnezeu pe pământ, ci doar o parte dintr-o echipă care lucrează pe vastul câmp al realității și chiar dacă ”filmul este realizat în studio, decorurile vor imita perfect locurile reale, iar când scenele vor fi turnate în exterior, spațiul real le va penetra, fentând controlul cineastului prin micro-evenimente unice în spațiu și timp” (Marcel Martin, Le langage cinématographique, 1955), cu tot ceea ce hazardul a pus acolo, în acea zi și în acel moment, în materie de sunet și culoare. Filmul imită viața și viața penetrează filmul.
Filmul este o artă tânără și foarte democratică, ce, dintotdeauna, s-a adresat tinerilor. Și noi ne-am străduit să propunem filme care să atragă, să impresioneze, dar și să avertizeze și prin care să marcăm evenimente din viața societății.
Așadar, am văzut:
Expresul zăpezii, de Bong Joon-ho, cu premiera în 2013, care ne-a răscolit și ne-a atras atenția asupra primejdiilor ce pândesc planeta.
Oppenheimer, de Christopher Nolan, (2023), care ne-a conectat cu fizica, dar ne-a și sensibilizat fașă de ideea de responsabilitate față de viitorul planetei și al omenirii.
Indochina, de Régis Wargnier, (1992) și Fabulosul destin al Ameliei Poulain, de Jean-Pierre Jeunet, (2001), prin care am celebrat Ziua Internațională a Francofoniei.
La Môme/La Vie en rose, de Olivier Dahan (2007) și Aliatul, de Robert Zemeckis (2016), ambele cu fabuloasa Marion Cotillard, prin care am sărbătorit Zilele Îndrăgostiților.
Spărgătorul de nuci și cele patru tărâmuri, de Lasse Hallstrὂm și Joe Johnston, (2018), prin care am evocat Crăciunul și doi autori foarte dragi inimilor noastre: povestitorul ETA Hoffmann și compozitorul Piotr Ilici Ceaikovski; muzica acestuia din urmă a fost adaptată pentru film de James Newton Howard.
Pianistul, de Roman Polanski, (2002), prin care am marcat emoțional și artistic Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului (27 ianuarie)
Intouchables, de Olivier Nakache și Eric Tolédano, (2011), un film despre empatie și întrajutorare umană, la care adăugăm Jean de Florette, de Claude Berri, (1986), film realizat după romanul lui Marcel Pagnol, L’Eau des Collines, acesta din urmă sugerând efectele catastrofale în plan uman, social și chiar economic ale lipsei de empatie, ale nepăsării animalice, ale egoismului și infamiei. Filmele au fost prezentate în ani diferiți cu ocazia Zilei Internaționale a Profesorului de limba franceză, sărbătorită în ultima zi de joi a lunii noiembrie.
Vă așteptăm în continuare în număr mare la film!
